Înainte de foame: cum comunică organismul cu creierul?
Când vorbim despre foame, ne gândim aproape instinctiv la stomac. Când vorbim despre poftă, ne gândim la creier. Dar lucrurile sunt mult mai interesante decât atât.
Organismul uman este o rețea extraordinar de complexă, în care organele, celulele și sistemul nervos comunică permanent. Foamea și pofta nu apar pur și simplu pentru că stomacul este gol sau pentru că am văzut o prăjitură apetisantă. În spatele acestor senzații există o mulțime de procese biologice care se desfășoară simultan.
Înainte să încercăm să înțelegem de ce ne este foame și de ce uneori poftim anumite alimente, trebuie să înțelegem puțin cum funcționează această rețea.
1. Hipotalamusul – unul dintre centrele de comandă
În interiorul creierului există o regiune mică, numită hipotalamus, care are un rol esențial în menținerea echilibrului organismului.
Hipotalamusul participă la reglarea temperaturii corporale, a setei, a somnului, a echilibrului energetic și a comportamentului alimentar.
Primește informații despre starea organismului și contribuie la coordonarea răspunsurilor necesare. În ceea ce privește alimentația, participă la integrarea semnalelor care ne informează despre necesarul energetic, rezervele organismului și starea digestivă.
Nu este singurul centru implicat în aceste procese. Creierul folosește mai multe regiuni și circuite neuronale care lucrează împreună.
2. Nervul vag – legătura dintre creier și organe
Dacă hipotalamusul ne ajută să înțelegem unde sunt integrate multe dintre informațiile despre organism, nervul vag ne arată cum circulă o parte dintre aceste informații.
Nervul vag este unul dintre cei mai importanți nervi ai sistemului nervos autonom. Face legătura între trunchiul cerebral și numeroase organe, inclusiv inima, plămânii, stomacul și intestinul.
Comunicarea este bidirecțională.
O mare parte dintre fibrele nervului vag transportă informații de la organe către creier. Astfel, creierul poate primi informații despre activitatea digestivă, distensia stomacului și alte modificări din interiorul organismului.
În sens invers, nervul vag participă și la transmiterea comenzilor prin care creierul influențează funcționarea unor organe.
Putem spune că organismul nu este o colecție de organe care funcționează separat, ci un sistem permanent conectat.
3. Celula – unitatea fundamentală a organismului
Ajungem acum la o componentă fără de care niciun organ nu ar putea exista: celula.
Fiecare organ este alcătuit din celule organizate în țesuturi. Mușchii, ficatul, stomacul, intestinele și chiar creierul sunt formate din celule specializate.
Celulele nu sunt simple cărămizi biologice. Ele consumă energie, primesc informații, comunică între ele, produc substanțe și își adaptează activitatea în funcție de necesitățile organismului.
Au receptori prin care pot detecta anumite semnale chimice, răspund la hormoni și participă la menținerea echilibrului intern.
Dar cum obține o celulă energia necesară pentru toate aceste activități?
Aici intră în scenă un organit celular pe care îl vom întâlni foarte des în discuția noastră: mitocondria.
4. De la mâncare la energia celulară
Mâncarea pe care o consumăm este un amestec complex de substanțe. Organismul are nevoie de o parte dintre ele pentru energie, iar de altele pentru construcția, repararea și reglarea propriilor structuri și procese.
Din punct de vedere nutrițional, putem distinge două mari categorii:
Nutrienți energetici:
-
Glucide;
-
Lipide;
-
Proteine.
Nutrienți fără valoare energetică directă:
-
Vitamine;
-
Minerale;
-
Apă.
Mai avem și fibrele alimentare, care au un rol important în sănătatea digestivă și în metabolism.
Mâncarea nu ajunge pur și simplu în celule. Mai întâi este descompusă prin digestie în molecule care pot fi absorbite și transportate prin organism.
Glucidele pot deveni, de exemplu, glucoză și alte monozaharide. Proteinele sunt descompuse în aminoacizi și peptide mici, iar lipidele sunt transformate în acizi grași și alte componente absorbabile.
Aceste substanțe ajung în circulație și sunt distribuite către țesuturi, unde pot fi utilizate în diferite procese.
5. Mitocondria – fabrica de energie a celulei
Mitocondria este un organit celular cu un rol esențial în producerea energiei utilizabile de către celulă.
Una dintre principalele forme de energie utilizate de celule este ATP-ul, prescurtarea de la adenozin trifosfat.
Glucoza, acizii grași și, în anumite condiții, produșii metabolismului proteinelor pot contribui la producerea ATP-ului.
Este important să înțelegem că nu toate substanțele ajung direct în mitocondrie. De exemplu, glucoza începe să fie descompusă în citoplasmă, printr-un proces numit glicoliză. Produșii rezultați pot participa ulterior la procesele mitocondriale.
Prin ciclul Krebs și lanțul transportor de electroni, mitocondria contribuie la producerea unei cantități importante de ATP.
ATP-ul este folosit apoi pentru contracția musculară, transportul substanțelor prin membrane, sinteza moleculelor și nenumărate alte activități celulare.
Așadar, indiferent ce aliment consumăm, organismul trebuie să transforme componentele sale în forme pe care celulele le pot utiliza.
Nu mâncăm energie gata preparată. Mâncăm substanțe din care organismul extrage și transformă energia necesară funcționării sale.
6. Metabolismul – mecanismul care lucrează permanent
Toate transformările chimice care au loc în organism alcătuiesc ceea ce numim metabolism.
Metabolismul nu înseamnă doar arderea alimentelor pentru obținerea energiei.
Are două componente importante:
Catabolismul reprezintă procesele prin care moleculele sunt descompuse, eliberând energie sau furnizând componente necesare altor reacții.
Anabolismul reprezintă procesele prin care organismul construiește molecule și structuri noi, consumând energie.
Organismul nu este o mașină care funcționează cu aceeași viteză în orice condiții. Își adaptează permanent activitatea la alimentație, efort, temperatură, somn, hormoni și starea generală.
Această capacitate de reglare și menținere a echilibrului intern poartă numele de homeostazie.
Unele adaptări apar rapid, altele se desfășoară în zile, săptămâni sau chiar luni. Tocmai de aceea, schimbările alimentare și metabolice nu produc întotdeauna efecte imediate și identice la toate persoanele.
Metabolismul este mult mai mult decât un simplu consumator de calorii. Este sistemul prin care organismul își întreține, repară și adaptează permanent structura și funcțiile.
7. Mineralele și celelalte substanțe de care avem nevoie
Dacă energia este indispensabilă funcționării organismului, ea nu este suficientă.
Avem nevoie de calciu, magneziu, fier, zinc, sodiu, potasiu și numeroase alte elemente.
Calciul participă la contracția musculară și la transmiterea semnalelor celulare. Magneziul este implicat în sute de reacții enzimatice. Fierul este esențial pentru transportul oxigenului, iar sodiul și potasiul contribuie la menținerea echilibrului electric al celulelor și la transmiterea impulsurilor nervoase.
Vitaminele au, la rândul lor, roluri importante în funcționarea enzimelor și în numeroase procese metabolice.
Organismul dispune de mecanisme prin care monitorizează și reglează nivelurile multor astfel de substanțe. Există receptori, senzori moleculari, hormoni și sisteme de transport care participă la detectarea și corectarea dezechilibrelor.
Dar aici apare o întrebare interesantă.
Dacă organismul poate detecta anumite lipsuri, în ce măsură aceste informații influențează dorința noastră de a consuma anumite alimente?
Există exemple documentate de comportamente alimentare orientate spre anumite substanțe, cum este apetitul pentru sare. Există și situații în care deficiențele nutriționale sunt asociate cu manifestări neobișnuite, precum pica.
Totuși, nu putem presupune că orice poftă pentru un aliment bogat în calciu sau magneziu indică automat o deficiență a mineralului respectiv.
Mecanismele care leagă nevoile organismului de preferințele alimentare sunt complexe și nu sunt încă pe deplin înțelese.
Aici vom reveni atunci când vom discuta despre poftele alimentare.
8. Foamea, sațietatea și semnalele care ajung la creier
Am ajuns în punctul în care organismul trebuie să comunice creierului dacă are nevoie de hrană și când aportul alimentar este suficient.
Stomacul participă la această comunicare prin receptorii care detectează întinderea pereților săi. Informațiile sunt transmise inclusiv prin nervul vag.
Dar stomacul nu lucrează singur.
Intestinul eliberează hormoni precum colecistokinina, GLP-1 și PYY, care contribuie la reglarea apetitului. Grelina, produsă în principal la nivelul stomacului, participă la semnalizarea foamei. Leptina, produsă în principal de țesutul adipos, transmite informații despre rezervele energetice.
Creierul integrează aceste semnale cu informațiile despre experiențele alimentare, miros, gust, recompensă și context.
Aici trebuie să facem o distincție importantă între două procese:
Satierea este procesul care contribuie la oprirea unei mese.
Sațietatea este starea care persistă după masă și reduce temporar dorința de a mânca din nou.
Aceste procese nu funcționează ca un întrerupător. Semnalele apar și se acumulează progresiv.
De aceea, ritmul în care mâncăm contează. Dacă mâncăm foarte repede, putem consuma o cantitate mare de alimente înainte ca semnalele de sațiere să își exercite pe deplin efectul.
Nu există un cronometru universal de 15 minute după care creierul primește mesajul că ne-am săturat. Timpul diferă în funcție de persoană, de compoziția mesei și de numeroși alți factori.
9. „Am mâncat de am dat cu deștiul!”
Avem o expresie românească foarte sugestivă pentru momentul în care depășim ceea ce organismul ar fi considerat suficient: „Am mâncat de am dat cu destul!”.
Știm cu toții senzația. Stomacul este foarte plin, apare somnolența, ne mișcăm mai greu și parcă nu ne mai vine să facem nimic.
Această stare este cunoscută și sub denumirea de somnolență postprandială.
Digestia necesită resurse energetice, dar nu putem spune că organismul își consumă toată energia pentru a procesa masa. Somnolența poate fi influențată de cantitatea și compoziția alimentelor, ritmul circadian și semnalele hormonale și metabolice.
Este un exemplu bun despre cum o masă foarte consistentă poate influența nu doar stomacul, ci și starea generală a organismului.
10. Și atunci, de ce foame și nu poftă?
Am pornit de la creier, am trecut prin nervul vag, celule, mitocondrii, nutrienți și metabolism și ne-am întors la creier.
Acum putem înțelege mai bine că foamea și pofta nu sunt același lucru.
Foamea este o senzație complexă, legată în principal de necesitatea organismului de a obține hrană și de reglarea aportului energetic și nutritiv.
Pofta este dorința de a consuma un anumit aliment sau o anumită categorie de alimente. Poate apărea în prezența foamei, dar și atunci când suntem deja sătui.
Putem să nu ne fie foame, dar să ne dorim foarte mult o prăjitură. Putem să fim flămânzi fără să avem o preferință clară pentru un anumit aliment.
Și tocmai aici începe povestea pe care vrem să o explorăm în această categorie.
De ce uneori organismul ne cere hrană, iar alteori pare să ne ceară exact un anumit gust?
Cât din aceste dorințe este înnăscut și cât este dobândit prin experiență?
De ce anumite alimente ne atrag încă din copilărie, iar altele ajung să ne placă după ani de zile?
Și, poate cea mai interesantă întrebare: cât de mult ar trebui să avem încredere în poftele noastre?
De aici începe psihologia foamei.
💬 Comments (6)
💬 Join the Conversation
Log in quickly with Telegram to leave a comment.