Foamea – semnalul că organismul are nevoie de energie
Imaginează-ți că ai luat ultima masă cu câteva ore în urmă. Îți continui activitățile, lucrezi, te plimbi sau pur și simplu îți vezi de zi. La un moment dat, apare o senzație familiară: parcă ai mânca ceva. Poate stomacul începe să se contracte, poate simți o ușoară slăbiciune sau poate pur și simplu gândul la mâncare devine tot mai prezent.
Dar cine a decis că este momentul să mănânci?
Stomacul? Creierul? Celulele care au nevoie de energie?
Răspunsul este mai interesant decât pare: foamea este rezultatul unui dialog permanent între mai multe sisteme ale organismului. Nu este un simplu semnal transmis de un stomac gol și nici un indicator exact al nivelului de energie disponibilă.
În articolul anterior am văzut cum organismul transformă nutrienții în energie și cum comunică organele cu creierul. Acum putem urmări drumul invers: cum ajunge organismul să ne spună că ar fi timpul să mâncăm.
1. Foamea începe înainte să o simțim
Organismul nu așteaptă să rămână fără energie pentru a ne anunța că trebuie să mâncăm.
Celulele au nevoie permanentă de energie pentru a-și îndeplini funcțiile. Inima trebuie să bată, creierul trebuie să funcționeze, mușchii trebuie să se poată contracta, iar procesele metabolice continuă inclusiv atunci când dormim.
De aceea, organismul dispune de mecanisme de reglare care urmăresc disponibilitatea nutrienților și starea rezervelor energetice.
O parte dintre aceste informații provin din sistemul digestiv, altele din pancreas, ficat, țesutul adipos și alte structuri. Ele ajung la creier prin intermediul hormonilor, al sângelui și al căilor nervoase.
Creierul centralizează aceste informații și participă la reglarea comportamentului alimentar.
Cu alte cuvinte, senzația de foame este doar partea conștientă a unui proces mult mai amplu, care a început deja în interiorul organismului.
2. Grelina – unul dintre semnalele care ne anunță că este timpul să mâncăm
Dacă există un hormon care a primit reputația de „hormon al foamei”, acesta este grelina.
Grelina este produsă în principal la nivelul stomacului. Cantitatea sa din sânge tinde să crească în perioadele dintre mese și să scadă după ce mâncăm.
Acest hormon transmite creierului informații care favorizează inițierea alimentației. Acționează asupra unor circuite nervoase implicate în reglarea apetitului, inclusiv asupra celor din hipotalamus.
Dar să nu ne imaginăm că grelina este un fel de întrerupător. Nu funcționează după principiul: nivel crescut înseamnă automat foame, nivel scăzut înseamnă automat sațietate.
Ea este doar unul dintre participanții la acest mecanism.
Mai mult, grelina nu influențează exclusiv senzația de foame. Este implicată și în anticiparea hranei, în anumite mecanisme de recompensă și în alte procese metabolice.
Așadar, organismul nu ne transmite doar că are nevoie de hrană, ci începe să pregătească și comportamentul necesar pentru a o obține.
3. Leptina – informația despre rezervele energetice
Dacă grelina este asociată mai ales cu semnalele care favorizează inițierea unei mese, leptina are un rol important în comunicarea stării rezervelor energetice ale organismului.
Leptina este produsă în principal de țesutul adipos. Cu cât rezervele de grăsime sunt mai mari, în general, cu atât nivelul leptinei din sânge tinde să fie mai ridicat.
Această informație ajunge la creier și contribuie la reglarea apetitului și a consumului energetic.
Putem privi leptina ca pe un mesaj transmis de rezervele organismului către sistemul nervos: avem sau nu avem suficiente resurse energetice stocate?
Dar aici apare o particularitate interesantă.
În anumite situații, deși nivelul leptinei este ridicat, răspunsul organismului la acest semnal poate fi diminuat. Fenomenul este cunoscut drept rezistență la leptină și este studiat în special în contextul obezității.
Prin urmare, nu este suficient ca un mesaj să fie transmis. Contează și modul în care organismul îl recepționează și îl interpretează.
4. Insulina – mai mult decât un hormon al glicemiei
Insulina este cunoscută în primul rând pentru rolul său în reglarea glicemiei.
Este produsă de pancreas și ajută la controlul modului în care organismul utilizează și depozitează nutrienții.
După masă, în special atunci când consumăm carbohidrați, nivelul insulinei crește. Dar insulina nu este doar un mecanism care ține glicemia sub control.
Ea transmite creierului și informații despre disponibilitatea nutrienților și participă la reglarea circuitelor care controlează aportul alimentar.
Alături de leptină și de alte semnale hormonale, contribuie la comunicarea dintre starea metabolică a organismului și mecanismele cerebrale care reglează foamea.
Este important să înțelegem că insulina nu funcționează ca un simplu indicator al senzației de foame. Rolul ei este mult mai complex, iar efectele depind de contextul metabolic.
5. Hipotalamusul – centrul de coordonare
Am făcut cunoștință cu hipotalamusul în articolul anterior. Acum putem vedea mai clar de ce este atât de important.
Hipotalamusul primește informații de la sistemul digestiv, țesutul adipos, pancreas și alte structuri. Unele semnale ajung prin sânge, altele prin intermediul sistemului nervos.
Aici, informațiile sunt integrate și influențează activitatea unor grupuri de neuroni cu roluri diferite.
Printre acestea se află două sisteme importante:
-
Neuronii care produc NPY și AgRP, implicați în stimularea apetitului și a comportamentului alimentar.
-
Neuronii care produc POMC, implicați în mecanismele care reduc aportul alimentar.
Aceste sisteme interacționează și se influențează reciproc. Grelina poate favoriza activitatea circuitelor care stimulează apetitul, în timp ce leptina și insulina pot influența activitatea circuitelor care limitează aportul alimentar.
Nu este însă o competiție simplă între două butoane, unul pentru foame și altul pentru sațietate. Există numeroase conexiuni, semnale și mecanisme de reglare.
Hipotalamusul nu ia decizii doar pe baza unui singur hormon. El integrează informații și participă la coordonarea răspunsului întregului organism.
6. Stomacul și intestinul comunică permanent cu creierul
Un stomac gol nu este singurul lucru care ne poate face să simțim foame.
Pe măsură ce mâncăm, stomacul se destinde, iar receptorii săi transmit informații despre volumul conținutului gastric.
Intestinul detectează, la rândul său, prezența nutrienților și eliberează hormoni implicați în reglarea apetitului.
Printre aceștia se numără:
-
CCK (colecistokinina) – eliberată în special ca răspuns la prezența grăsimilor și proteinelor în intestin; contribuie la semnalele care favorizează oprirea mesei.
-
GLP-1 – participă la reglarea glicemiei și la mecanismele care reduc aportul alimentar.
-
PYY – eliberat după masă, contribuie la reducerea apetitului.
O parte dintre aceste informații ajung la creier prin nervul vag, pe care l-am prezentat deja în articolul anterior.
Astfel, sistemul digestiv nu este doar o instalație care primește și procesează alimente. Este și un sistem de comunicare care informează creierul despre ceea ce se întâmplă în interiorul său.
7. De ce nu ne este foame imediat ce organismul începe să consume din rezerve?
Aici apare una dintre cele mai interesante particularități ale organismului.
Corpul nostru nu funcționează ca un rezervor de combustibil care se golește și aprinde un bec roșu atunci când ajunge la un anumit nivel.
Avem rezerve energetice, mecanisme de stocare și mecanisme de mobilizare a acestora. În perioadele dintre mese, organismul poate utiliza glucoza disponibilă, glicogenul depozitat și acizii grași eliberați din țesutul adipos.
Aceste procese sunt reglate permanent, iar organismul poate continua să funcționeze fără să fie necesar să mâncăm imediat ce am terminat ultima masă.
Foamea apare în urma integrării mai multor semnale, nu în momentul în care o rezervă energetică ajunge la zero.
De aceea, putem avea senzația de foame chiar dacă dispunem încă de rezerve energetice suficiente. Și, invers, putem să nu simțim foame în anumite momente, deși organismul are nevoie de nutrienți.
Senzația de foame nu este, așadar, un instrument de măsurare precisă a energiei din organism.
8. Foame, apetit și sațietate – sunt același lucru?
În conversațiile obișnuite folosim adesea acești termeni ca și cum ar însemna același lucru. Din punct de vedere fiziologic și comportamental, există însă diferențe.
Foamea este senzația asociată în principal cu nevoia biologică de hrană și cu mecanismele care favorizează alimentarea organismului.
Apetitul reprezintă dorința sau disponibilitatea de a mânca. Poate fi influențat de foame, dar și de gust, miros, aspectul alimentelor, experiențe anterioare și factori emoționali.
Sațierea este procesul prin care senzația de foame se diminuează în timpul mesei, contribuind la oprirea consumului alimentar.
Sațietatea este starea de plenitudine de după masă, care reduce temporar dorința de a mânca din nou.
Aceste diferențe sunt importante pentru că nu mâncăm întotdeauna doar atunci când ne este foame și nu ne oprim întotdeauna doar atunci când organismul a primit suficientă energie.
Iar aici începe o poveste mult mai interesantă.
9. Dacă foamea este despre energie, de ce ne dorim anumite alimente?
Am stabilit că organismul are nevoie de energie și că dispune de mecanisme complexe prin care reglează aportul alimentar.
Dar atunci apare o întrebare firească.
Dacă organismul are nevoie de energie, de ce nu ne cere pur și simplu orice aliment care o poate furniza?
De ce uneori vrem ceva dulce? De ce alteori ne gândim la ceva sărat, crocant sau gras? De ce putem fi perfect sătui după o masă și totuși să ne dorim un desert?
Aceste întrebări ne duc dincolo de foamea fiziologică și ne apropie de un alt mecanism: pofta alimentară.
Foamea ne poate spune că organismul este pregătit să primească hrană. Dar dorința pentru un anumit aliment poate avea cu totul alte explicații.
Despre ele vom vorbi în următorul articol.
Pentru că una este să-ți fie foame și cu totul alta este să-ți fie poftă.
Surse și lecturi suplimentare
Pentru documentarea acestui articol am consultat următoarele materiale de specialitate disponibile în NCBI Bookshelf:
-
Physiology, Appetite And Weight Regulation – Citește materialul
-
Physiology, Obesity Neurohormonal Appetite And Satiety Control – Citește materialul
-
The Control of Food Intake in Humans – Citește materialul
Aceste materiale au fost utilizate ca surse de documentare. Articolul reprezintă o prezentare editorială, adaptată publicului larg, nu o lucrare științifică.
💬 Comments (0)
💬 Join the Conversation
Log in quickly with Telegram to leave a comment.