Poftele: între nevoile organismului și dorințele creierului
Am văzut cum comunică organismul cu creierul, cum apare foamea și cum neuronii transmit informații, transformând senzațiile în experiențe, amintiri și reacții.
Am ajuns astfel la o întrebare interesantă: dacă foamea ne determină să căutăm hrană pentru a acoperi necesarul energetic, de ce simțim uneori nevoia de a mânca un anumit aliment, chiar și atunci când nu ne este foame?
De ce ne vine pofta de ceva dulce, de ceva sărat, de ciocolată, de fructe sau de un preparat pe care l-am mai mâncat și care ne-a plăcut?
Uneori, aceste dorințe pot avea legătură cu nevoile fiziologice ale organismului. Alteori, sunt rezultatul experiențelor, al memoriei și al asocierilor pe care creierul le-a construit de-a lungul timpului.
Iar uneori, cele două mecanisme se întâlnesc atât de bine încât nici nu mai știm de ce am început să mâncăm.
Organismul nu are nevoie doar de energie
În articolul despre foame am discutat despre necesarul energetic și despre modul în care organismul își reglează aportul alimentar.
Dar energia nu este singura nevoie pe care trebuie să o acoperim prin hrană.
Organismul are nevoie de proteine, lipide, carbohidrați, vitamine, minerale și numeroși alți compuși pentru a-și menține funcțiile. Fiecare dintre aceștia participă la procese biologice diferite, iar disponibilitatea lor influențează funcționarea celulelor și a țesuturilor.
Prin urmare, apare o întrebare firească: dacă organismul poate detecta anumite dezechilibre și poate transmite informații către creier, este posibil ca el să ne determine să căutăm tocmai alimentele care conțin nutrienții de care avem nevoie?
Răspunsul este da, în anumite situații. Acest fenomen este cunoscut în cercetare sub denumirea de apetit specific pentru nutrienți.
Este însă important să nu confundăm orice poftă alimentară cu acest mecanism.
Când organismul caută un nutrient anume
Foamea obișnuită ne motivează să consumăm hrană pentru a acoperi necesarul energetic. Apetitul specific pentru un nutrient funcționează diferit: motivația este orientată către obținerea unei anumite substanțe de care organismul are nevoie.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple este pofta de sare.
Sodiul este esențial pentru menținerea echilibrului hidroelectrolitic, transmiterea impulsurilor nervoase și funcționarea normală a celulelor. Organismul dispune de mecanisme complexe prin care reglează concentrația acestuia.
Atunci când apare un deficit important de sodiu, se activează mecanisme hormonale și nervoase care contribuie atât la conservarea sodiului, cât și la stimularea consumului de sare.
Printre hormonii implicați se numără aldosteronul și angiotensina II. Aceștia participă la reglarea echilibrului intern și influențează circuitele cerebrale implicate în apetitul pentru sare.
Un aspect deosebit de interesant este că, în anumite condiții de deficit, un aliment foarte sărat, care în mod normal ar putea fi perceput ca neplăcut, poate deveni atractiv.
Cu alte cuvinte, starea fiziologică a organismului poate modifica felul în care creierul evaluează un anumit stimul alimentar.
Acest mecanism este bine documentat în special în studiile pe animale și are corespondente și în fiziologia umană. El reprezintă unul dintre cele mai clare exemple că apetitul nu este controlat exclusiv de necesarul energetic.
Proteinele: organismul urmărește și echilibrul nutritiv
Un alt domeniu de cercetare interesant este apetitul pentru proteine.
Proteinele furnizează aminoacizii necesari construirii și reparării țesuturilor, producerii enzimelor și hormonilor și desfășurării multor alte procese biologice.
Cercetările sugerează că organismul poate detecta disponibilitatea aminoacizilor și poate adapta comportamentul alimentar în funcție de necesarul proteic.
În experimentele pe animale, restricționarea proteinelor poate determina modificări ale preferințelor alimentare, astfel încât animalele să aleagă mai frecvent surse bogate în proteine.
Există și studii pe oameni care susțin ideea că aportul de proteine este reglat într-o anumită măsură. De exemplu, atunci când proporția proteinelor din alimentație este redusă, unele persoane pot compensa prin creșterea cantității totale de hrană consumate.
Acest fenomen este studiat inclusiv printr-o ipoteză numită protein leverage, conform căreia organismul poate încerca să atingă un anumit aport proteic, chiar dacă pentru asta ajunge să consume mai multă energie din alte surse.
Totuși, mecanismele prin care organismul detectează necesarul proteic și influențează alegerile alimentare sunt încă cercetate. Nu înseamnă că orice poftă de carne, ouă sau brânză indică automat o lipsă de proteine.
Dar ce se întâmplă cu vitaminele și mineralele?
Aici lucrurile devin mai complicate.
Există dovezi că anumite deficite nutritive pot modifica preferințele alimentare și comportamentul de căutare a hranei. Totuși, nu toate mecanismele sunt la fel de bine înțelese și nici nu putem presupune că fiecare nutrient are propriul mecanism de poftă, ușor de identificat.
Un exemplu cunoscut este pagofagia, adică dorința persistentă de a mesteca sau consuma gheață. Aceasta este asociată frecvent cu deficitul de fier, uneori chiar înainte ca anemia să devină evidentă.
Interesant este că gheața nu furnizează fier. Prin urmare, nu vorbim despre un mecanism simplu prin care organismul identifică alimentul ce conține nutrientul lipsă și ne determină să îl consumăm. Legătura dintre deficit și comportament este mai complexă și nu este complet elucidată.
În schimb, unele explicații populare sunt mult mai puțin susținute de dovezi.
De exemplu, auzim deseori că pofta de ciocolată indică lipsă de magneziu sau că dorința de lactate este un semn al deficitului de calciu.
Deși magneziul și calciul sunt minerale esențiale, nu avem suficiente dovezi pentru a transforma aceste asocieri în reguli fiziologice.
Faptul că un aliment conține un anumit nutrient nu înseamnă automat că organismul îl dorește tocmai pentru acel nutrient.
Creierul poate învăța ce alimente îi sunt folositoare
Există însă o altă direcție de cercetare care ne apropie de discuția despre memorie și experiență.
Organismul nu trebuie să se bazeze exclusiv pe mecanisme înnăscute pentru a identifica alimentele folositoare. Poate învăța din experiență.
Să presupunem că mâncăm un aliment cu un anumit gust și miros, iar organismul primește ulterior nutrienți importanți din acel aliment. În timp, creierul poate învăța să asocieze caracteristicile senzoriale ale alimentului cu beneficiile sale nutritive.
Gustul și mirosul devin astfel indicii care ne pot orienta către anumite surse de hrană.
Aceste asocieri sunt studiate în cadrul mecanismelor de învățare alimentară și pot contribui la formarea preferințelor specifice pentru anumite categorii de nutrienți.
Așadar, nu toate preferințele sunt complet înnăscute. Unele se construiesc prin experiență, iar organismul poate ajunge să folosească ceea ce a învățat pentru a-și orienta alegerile viitoare.
Când memoria transformă experiența în poftă
Dar există și o altă situație, mult mai familiară.
Să presupunem că ai mâncat o portocală într-o zi și ți-a plăcut foarte mult. Ai perceput gustul dulce-acrișor, aroma proaspătă, textura și senzația răcoritoare.
Experiența a fost plăcută, iar creierul a asociat caracteristicile acelui aliment cu o experiență pozitivă.
Câteva zile mai târziu, fără să îți fie foame, îți apare în minte imaginea unei portocale.
Îți amintești gustul și aroma, poate chiar senzația pe care ai avut-o când ai mâncat-o. Și apare dorința: „Mamă, ce aș mânca o portocală acum!”
Nu este obligatoriu să existe o nevoie de vitamina C, de zaharuri sau de energie. Este posibil ca memoria unei experiențe plăcute să fi reactivat dorința de a repeta acea experiență.
Aici apare o diferență importantă între două componente ale recompensei alimentare:
-
Liking – plăcerea pe care o simțim atunci când consumăm alimentul.
-
Wanting – motivația sau dorința de a obține acel aliment.
Cele două sunt legate, dar nu sunt identice. Putem dori foarte mult un aliment înainte să îl consumăm, fără ca plăcerea resimțită efectiv la consum să fie la fel de mare.
Dopamina participă la mecanismele motivaționale și la învățarea asociativă, contribuind la atribuirea unei valori motivaționale stimulilor care anunță o posibilă recompensă.
De aceea, simpla vedere a unui aliment sau perceperea mirosului său poate declanșa dorința de a-l consuma.
Când pofta apare înainte ca alimentul să existe în fața noastră
Nu este nevoie să vedem sau să mirosim efectiv un aliment pentru a simți poftă.
Uneori este suficient să ne gândim la el.
O amintire, o conversație, o reclamă sau un anumit context pot reactiva reprezentarea unui aliment în creier. Dacă experiența anterioară a fost plăcută, această reprezentare poate deveni un stimul motivațional.
De exemplu, poate că în fiecare vineri mâncăm pizza. În timp, ziua de vineri, ora la care terminăm programul sau chiar drumul spre casă pot deveni indicii asociate cu acea experiență.
La un moment dat, dorința poate apărea înainte să vedem pizza sau să simțim mirosul ei.
Creierul a învățat asocierea dintre context și recompensa anticipată.
Acesta este unul dintre motivele pentru care poftele pot apărea chiar și atunci când suntem sătui. Semnalele externe și amintirile pot activa circuitele motivaționale fără ca organismul să aibă nevoie de energie suplimentară.
De ce uneori nu mai știm dacă ne este foame sau poftă?
Până aici am discutat despre două mecanisme diferite.
Pe de o parte, avem nevoile fiziologice ale organismului, care pot influența preferințele alimentare și pot genera apetit specific pentru anumiți nutrienți.
Pe de altă parte, avem experiențele dobândite, memoria, asocierile și anticiparea plăcerii, care pot genera dorința pentru anumite alimente.
Dar în viața reală, aceste mecanisme nu funcționează în compartimente separate.
Să ne imaginăm că ne este foame și trecem pe lângă o brutărie. Simțim mirosul pâinii proaspete și ne amintim cât de bună era ultima dată când am mâncat-o.
Foamea ne motivează să căutăm hrană, iar mirosul și amintirea ne orientează către un anumit aliment.
Începem să mâncăm pentru că ne este foame, dar continuăm și pentru că ne place. La un moment dat, senzația de foame poate dispărea, însă dorința de a continua poate rămâne.
Cele două mecanisme s-au întâlnit și au influențat același comportament.
Uneori, nici nu mai putem spune cu precizie ce ne-a determinat să mâncăm. Nu știm dacă am răspuns unei nevoi fiziologice, unei dorințe dobândite sau ambelor în același timp.
Poate că nu sunt mecanisme defecte, ci sisteme diferite care se suprapun și se influențează reciproc.
Pofta nu este întotdeauna un mesaj despre o carență
Este tentant să credem că organismul știe întotdeauna ce îi lipsește și că ne transmite această informație printr-o poftă foarte precisă.
Uneori, există într-adevăr mecanisme biologice care ne orientează către anumite substanțe nutritive. Alteori, însă, pofta este rezultatul unei experiențe plăcute, al unui obicei sau al unui stimul din mediul înconjurător.
Nu putem identifica o carență doar după alimentul pe care simțim nevoia să îl consumăm. O poftă de ciocolată nu reprezintă un diagnostic de deficit de magneziu, după cum dorința de a mânca brânză nu demonstrează lipsa calciului.
Poftele sunt rezultatul unei interacțiuni complexe între organism, creier, experiență și mediul în care trăim.
Poate că tocmai de aceea sunt atât de greu de înțeles: uneori corpul caută ceea ce îi trebuie, alteori creierul caută ceea ce îi place, iar câteodată cele două își doresc exact același lucru.
Iar pentru a înțelege mai bine această relație, trebuie să ne uităm și la un alt personaj important: metabolismul. Pentru că între ceea ce consumăm, ceea ce absorbim, ceea ce folosim și ceea ce stocăm există o întreagă rețea de procese care influențează nevoile organismului și felul în care acesta răspunde la ele.
Surse și lecturi suplimentare
Material de documentare pentru mecanismele fiziologice și neurobiologice prezentate. Textul este o adaptare editorială pentru publicul larg.
💬 Comentarii (0)
💬 Alătură-te conversației
Autentifică-te rapid cu contul tău de Telegram pentru a lăsa un comentariu.