Înainte de poftă: să înțelegem neuronul

Am vorbit despre felul în care organismul comunică cu creierul și despre foame, acel semnal biologic prin care corpul ne anunță că are nevoie de hrană și energie. Dar foamea nu este singurul motiv pentru care ajungem să mâncăm.

Uneori, este suficient să vedem o prăjitură, să simțim mirosul unei portocale sau să ne amintim gustul unui preparat pentru ca în mintea noastră să apară dorința de a-l mânca. Nu ne este neapărat foame. Nu avem întotdeauna o nevoie fiziologică identificabilă. Pur și simplu, ceva ne atrage către acel aliment.

Dar cum ajunge o imagine, un miros sau o amintire să se transforme într-o dorință?

Pentru a înțelege acest mecanism, trebuie să ne apropiem puțin de modul în care funcționează creierul. Iar pentru asta, trebuie să facem cunoștință cu una dintre cele mai importante celule ale organismului: neuronul.

Neuronul – celula care transmite informația

Creierul nostru conține miliarde de neuroni, celule specializate în recepționarea, prelucrarea și transmiterea informațiilor.

Neuronii nu lucrează individual. Ei formează rețele complexe, prin care circulă permanent semnale. Aceste rețele ne permit să percepem mediul înconjurător, să recunoaștem obiecte, să simțim, să învățăm, să ne amintim și să luăm decizii.

Un neuron are câteva componente principale:

  • Corpul celular – partea care conține nucleul și asigură funcționarea celulei.

  • Dendritele – prelungiri ramificate care primesc informații de la alți neuroni.

  • Axonul – prelungirea prin care neuronul transmite impulsul nervos către alte celule.

  • Terminațiile axonale – structurile prin care semnalul este transmis mai departe, de regulă către alți neuroni.

Putem privi neuronul ca pe o celulă specializată în comunicare. Primește informații, le integrează și, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții, transmite un semnal mai departe.

Dar cum se produce acest semnal?

Cum circulă informația printr-un neuron?

Comunicarea neuronală are la bază fenomene electrice și chimice.

Membrana neuronului menține o diferență de sarcină electrică între interiorul și exteriorul celulei. Această diferență este posibilă datorită distribuției inegale a ionilor, în special a ionilor de sodiu și potasiu, dar și a altor particule încărcate electric.

În anumite condiții, neuronul generează un impuls electric numit potențial de acțiune.

Pe scurt, canale specializate din membrana celulară permit trecerea ionilor. Mai întâi, ionii de sodiu pătrund în celulă, modificând rapid potențialul electric al membranei. Apoi, prin alte canale, ionii de potasiu ies din celulă, contribuind la revenirea către starea inițială.

Această succesiune de modificări electrice se propagă de-a lungul axonului.

Nu este vorba despre un curent electric asemănător celui care circulă printr-un cablu, ci despre un proces biologic controlat, bazat pe mișcarea ionilor prin membrana neuronului.

Așadar, informația circulă prin neuron sub forma unui semnal electric. Însă pentru ca mesajul să ajungă la următoarea celulă, este nevoie de încă un mecanism.

Sinapsa – locul în care neuronii comunică între ei

Neuronii nu sunt, de regulă, lipiți direct unul de altul. Între terminația unui neuron și celula următoare există un spațiu microscopic numit fantă sinaptică.

Zona în care are loc comunicarea se numește sinapsă.

Când impulsul electric ajunge la terminația axonului, poate declanșa eliberarea unor substanțe chimice numite neurotransmițători.

Aceste substanțe traversează fanta sinaptică și se leagă de receptori aflați pe membrana celulei următoare. În funcție de neurotransmițător, de receptor și de context, semnalul poate stimula sau inhiba activitatea neuronului care îl primește.

Astfel, un semnal electric este transformat într-un semnal chimic și apoi poate genera un nou semnal electric în următorul neuron.

Există și sinapse electrice, în care informația trece direct între celule prin conexiuni specializate, însă comunicarea chimică este foarte răspândită în sistemul nervos.

Neurotransmițătorii sunt esențiali pentru funcționarea creierului. Printre cei cunoscuți se numără dopamina, serotonina, glutamatul, GABA și acetilcolina. Fiecare are roluri multiple, iar efectul lor depinde de locul în care acționează și de receptorii pe care îi întâlnesc.

Dopamina, de exemplu, este implicată în motivație, învățare și anticiparea recompensei. Nu este pur și simplu „substanța plăcerii”, așa cum este uneori prezentată. Rolul ei este mult mai complex.

Iar aici începem să ne apropiem de subiectul nostru.

Neuronii nu lucrează singuri: rețelele neuronale

Un neuron poate transmite informații, dar gândurile, amintirile, emoțiile și comportamentele noastre nu sunt produse de o singură celulă.

Ele apar prin activitatea coordonată a unor rețele neuronale extinse.

Aceleași rețele pot participa la procese diferite, iar un anumit stimul poate activa simultan mai multe regiuni ale creierului. Informația senzorială, memoria, emoțiile și motivația se influențează reciproc.

De aceea, atunci când simțim mirosul unui aliment, creierul nu se limitează la a identifica mirosul. Poate activa și amintiri legate de acel aliment, experiențe anterioare, emoții și așteptări.

Un miros poate să ne amintească de copilărie, de o masă în familie sau de o experiență plăcută. Altul poate provoca dezgust sau ne poate face să evităm un aliment.

Același stimul poate produce reacții diferite la persoane diferite, tocmai pentru că rețelele neuronale au fost modelate de experiențe diferite.

De la simțuri la creier: gustul și mirosul

Să luăm exemplul unei portocale.

Înainte să o gustăm, putem să o vedem. Lumina reflectată de suprafața ei este detectată de receptorii din retină, iar informația ajunge la creier prin căile vizuale.

Dacă o apropiem de nas, moleculele volatile eliberate de fruct ajung la receptorii olfactivi. Aceștia detectează anumite caracteristici chimice ale mirosului și transformă stimulul în semnale nervoase.

Dacă mușcăm din portocală, intră în acțiune și sistemul gustativ. Moleculele din aliment interacționează cu receptorii gustativi de pe limbă și din alte regiuni ale cavității bucale. Informația este transmisă prin nervi către structurile cerebrale implicate în procesarea gustului.

Gustul dulce, de exemplu, este detectat prin receptori specializați, între care se află complexul T1R2/T1R3.

Dar ceea ce numim în mod obișnuit „gustul” unui aliment este mai complex decât informația transmisă de receptorii gustativi. Aroma pe care o percepem rezultă din combinarea gustului cu mirosul, în special cu informația olfactivă care ajunge din cavitatea bucală spre nas în timpul masticației, numită olfacție retronazală.

La acestea se adaugă textura, temperatura și alte senzații produse în cavitatea bucală.

Creierul integrează toate aceste informații și construiește experiența pe care noi o numim gust.

Așadar, atunci când spunem că o portocală are un gust bun, nu descriem doar activitatea receptorilor de pe limbă. Descriem rezultatul unei experiențe senzoriale complexe, interpretate de creier.

Recunoaștem gustul, dar ne și place?

Aici apare o distincție interesantă.

Faptul că putem identifica o senzație nu înseamnă automat că ne place ceea ce simțim.

Putem recunoaște gustul dulce fără să ne placă acel aliment. Putem identifica un miros fără să îl considerăm plăcut. Putem recunoaște gustul amar și să îl acceptăm într-un anumit aliment, dar să îl respingem în altul.

Detectarea unui stimul și evaluarea lui sunt procese diferite.

Să ne imaginăm că am putea descrie dulcele asemenea culorilor. Avem roșu, dar și roșu aprins, roșu închis, roșu pal. În mod asemănător, putem vorbi despre un dulce fin, discret, fructat, intens, dens sau chiar dulceag.

Acestea nu sunt categorii fiziologice oficiale, ci moduri prin care încercăm să descriem nuanțele unei experiențe senzoriale.

Un dulce intens nu este neapărat mai plăcut decât unul discret. Un dulce fructat poate fi apreciat într-un context și respins în altul. Intensitatea senzației și plăcerea pe care o produce nu sunt același lucru.

Creierul nu doar recepționează informația, ci o interpretează și îi atribuie o semnificație.

Iar această interpretare nu pornește de fiecare dată de la zero.

Filtrul înnăscut și filtrul dobândit

Când întâlnim un aliment necunoscut, creierul trebuie să interpreteze informații pe care nu le-a mai întâlnit exact în aceeași combinație.

Dar asta nu înseamnă că pornește de la o pagină complet goală.

Avem predispoziții biologice înnăscute, formate de-a lungul evoluției. De exemplu, oamenii manifestă încă de la începutul vieții o preferință pentru gustul dulce și o tendință de respingere a gustului foarte amar. Aceste predispoziții au legătură cu mecanisme biologice care au avut valoare adaptativă.

Putem spune, într-un sens metaforic, că o parte din modul nostru de a reacționa la hrană este „înfiptă în ADN”.

Dar trebuie să înțelegem corect această expresie. ADN-ul nu conține o arhivă de amintiri și nici o listă cu alimentele care ne plac. El conține instrucțiuni care contribuie la dezvoltarea receptorilor, a celulelor și a circuitelor nervoase. Predispozițiile noastre sunt rezultatul unei construcții biologice modelate de evoluție, nu al unor experiențe alimentare moștenite.

Peste această bază înnăscută se suprapune ceea ce dobândim pe parcursul vieții.

Experiențele, învățarea, memoria și asocierile construiesc noi tipare de reacție. Un aliment pe care la început nu îl cunoaștem poate deveni familiar. Un gust pe care inițial îl respingem poate ajunge să ne placă. Un miros poate căpăta o semnificație plăcută sau neplăcută în funcție de experiența cu care l-am asociat.

Aici se formează diferențele dintre oameni.

Creierul compară ceea ce simțim cu ceea ce știm deja

Să revenim la exemplul alimentului necunoscut.

Gustăm pentru prima dată ceva. Creierul primește informații despre gust, miros, textură și temperatură. Aceste informații sunt procesate și integrate cu tiparele deja existente.

Nu există un mic evaluator în creier care deschide un dosar și caută literal o experiență identică. Este vorba despre activitatea unor rețele neuronale care recunosc asemănări, diferențe și asocieri.

Poate că noul aliment ne amintește de altceva. Ne poate părea familiar, chiar dacă nu l-am mai gustat niciodată. Poate că ne gândim: „Are ceva din gustul X, dar este mai dulce” sau „Mirosul îmi amintește de fructul Y, însă textura este complet diferită”.

Creierul folosește reperele existente pentru a interpreta experiența nouă.

Iar după ce o trăim, acea experiență poate deveni, la rândul ei, un reper pentru viitor. Rețelele neuronale se modifică prin învățare, iar asocierile pot fi consolidate, slăbite sau actualizate.

Cu alte cuvinte, fiecare experiență poate contribui la felul în care vom interpreta următoarea întâlnire cu acel aliment.

De ce același miros nu înseamnă același lucru pentru toți?

Să ne gândim la mirosul unui aliment sau chiar la un miros pe care majoritatea oamenilor îl consideră neplăcut.

Un câine poate detecta prin miros informații pe care noi nici nu le percepem. Sistemul lui olfactiv este mult mai sensibil la numeroase substanțe decât cel uman. Dar această capacitate de detectare nu înseamnă că va avea aceleași reacții sau preferințe ca un om.

Un exemplu care ne poate surprinde este comportamentul unor câini de a consuma fecale. Pentru oameni, mirosul este de regulă respingător. La câini, comportamentul poate avea explicații diferite, legate de explorare, învățare, mediu sau alte mecanisme comportamentale.

Nu putem concluziona că un câine consideră acel miros plăcut doar pentru că se apropie de sursa lui sau consumă materialul respectiv.

Aici trebuie să separăm două lucruri: capacitatea de a detecta un stimul și reacția pe care organismul o dezvoltă față de acel stimul.

Receptorii detectează. Sistemul nervos transmite și procesează. Iar rețelele cerebrale contribuie la interpretarea informației și la alegerea unui răspuns.

Aceste procese diferă între specii și între indivizi.

De la experiență la dorință

Am ajuns astfel la o legătură importantă: experiența senzorială nu se oprește în momentul în care am identificat gustul sau mirosul unui aliment.

Ea poate fi asociată cu plăcerea, cu o emoție, cu un context sau cu o amintire. În timp, aceste asocieri pot influența felul în care reacționăm la același aliment.

Vedem o prăjitură și ne amintim gustul ei. Simțim mirosul pâinii calde și ne gândim la o experiență plăcută. Ne amintim de o portocală și, înainte să o avem în față, deja ne imaginăm gustul ei.

În aceste situații, creierul nu are nevoie ca alimentul să fie prezent pentru a reactiva o parte din experiența asociată cu el.

Memoria, emoțiile și circuitele motivaționale pot contribui la apariția dorinței. Iar dorința poate deveni suficient de puternică încât să ne determine să căutăm acel aliment, chiar dacă nu ne este foame.

Acesta este unul dintre drumurile prin care o experiență alimentară se poate transforma într-o poftă.

Nu toate poftele au aceeași origine. Unele sunt legate de predispoziții biologice și de nevoi fiziologice. Altele sunt construite și consolidate prin experiență. Iar în viața de zi cu zi, cele două categorii se pot suprapune.

Dar înainte să discutăm despre ele în detaliu, merită să reținem un lucru: creierul nu este un simplu receptor al informațiilor venite din organism și din mediul înconjurător. El le integrează, le compară cu experiențele anterioare, le atribuie semnificații și poate transforma o senzație într-o emoție, o amintire sau o dorință.

Iar tocmai această capacitate ne conduce către următoarea întrebare:

Dacă unele reacții față de hrană sunt înnăscute, iar altele sunt învățate, unde se termină nevoia biologică și unde începe pofta pe care am dobândit-o?


Surse și lecturi suplimentare

Material de documentare pentru procesele neuronale, senzoriale și de învățare prezentate. Textul este o adaptare editorială pentru publicul larg.